Dialog de seară cu o pisică.

     Pisicuță, știi că o să mori, nu? Că ești bătrână și bolnavă și am făcut tot ce-am putut pentru tine, însă acum nu mai pot face nimic.
     Nu răspunde. O mângâi pe lăbuțe și toarce. Cu ultimele ei puteri mai toarce.
     Pisicuță, știi că te-am iubit și pe tine, nu-i așa? Ai fost și tu pisicuța mea. Un timp scurt, dar ai fost. Ai avut o căsuță și un pat și mâncare... Te-am stresat cu pastile și injecții și picături. Îmi pare rău, dar voiam să poți respira și tu bine. Ești bătrână. Numai tu știi câți ani ai, de fapt, cât de chinuită a fost viața ta până să te găsesc eu. Îmi pare rău, pisicuță, că nu te-am găsit mai devreme. Și când m-am mutat, n-am putut să te las înapoi pe stradă, te-am luat cu mine și cu celelalte pisici.
     Știe. Toarce. Se uită în ochii mei. Înțelege?
     Îmi curg lacrimi pe lăbuțele ei. Nici măcar nu i-am dat un nume. A fost doar încă o pisică salvată de pe străzi și atât. 
     Drum lin, suflețel amărât!